marți, 22 martie 2011

Mircea Platon -Parola si Pinul

1. Articolul meu "Primăvară, 'aburi' şi gloanţe" a fost un articol de opinie. Confruntat apoi cu afirmaţiile dlui Claudiu Târziu – care declara că istoricii nu s-au pus de acord cu privire la caracterul fascist al Mişcării Legionare – am revenit cu un nou articol de opinie. Opinie pe care am simţit nevoia să o susţin cu un mănunchi de note bibliografice. Nu ştiam că există printre noi jurnalişti care se tem de note bibliografice ca dracul de tămâie sau care le ţin la aşa mare respect încât consideră "ştiinţific" sau "orgolios" orice demers acompaniat de câteva referinţe.
2. Alexandru Racu a făcut apel la Sinodul B.O.R. în scopul clarificării problemei Ortodoxiei doctrinei, metodelor şi moştenirii legionare. Demersul său a fost catalogat drept orgolios şi inutil.
3. Gheorghe Fedorovici a purces să arate de ce nu crede că doctrina, metodele şi legatarii Legiunii sunt în acord cu "linia Bisericii". A fost considerat orgolios. Şi, el personal, inutil.
4. Odată ce ni s-a interzis să mai deschidem gura – fie pentru a cere Sinodului să ia în considerare o anumită chestiune, fie pentru a arăta de ce credem că problema legionară e gravă nu pentru că e acută, ci pentru că e cronică şi tinde să devină structurală – au început să ni se pună vorbe în gură. Astfel, s-a trecut la speculaţii despre ce anume am putea spune împotriva lui Mircea Vulcănescu şi de ce nu am avea dreptate. În esenţă, nu am avea şi nu avem dreptate din cauza contextului: legionarii nu aveau cum să ştie în anii '30 că doctrina şi metodele Mişcării Legionare erau străine de duhul Ortodoxiei.
5. Cum nu am fost niciodată un admirator al băilor de nămol, voi pune capăt aici articolelor mele de opinie pe acest subiect. Nu înainte însă de a răspunde unei întrebări. Dl Codrescu se întreba, retoric, de ce anume să îl creadă pe Mircea Platon, care spune că ML nu a fost creştină, şi să nu îl creadă pe Mircea Eliade, care ne spune că a fost. Din moment ce propria cultură şi propriul discernământ par a-l fi părăsit pe dl Codrescu atât de subit încât face apel la argumente de autoritate, îi voi răspunde: pentru că aşa a spus Mircea Vulcănescu!
6. În articolul "Spiritualitate" (1934), Mircea Vulcănescu scrie că prin "spiritualitate" unii înţeleg o "înnoire lăuntrică", alţii o "cultură nouă", iar alţii o "întoarcere la viaţa duhovnicească". Din ultima categorie făceau parte, conform lui Vulcănescu, toţi cei care erau: "Favorabili unei spiritualităţi înţelese în sens tradiţionalist şi ortodox, ca viaţă duhovnicească. Publiciştii din această categorie admit viaţa interioară şi cultura numai ca realităţi ce trebuiesc depăşite (trepte), ca mijloace sau ca forme de spiritualizat. În măsura, însă, în care aceste forme se impun ca finalităţi distincte şi stătătoare de ele însele, viaţa interioară se vădeşte acestor publicişti, zadarnică şi sterilă; iar valorile culturale le apar relative, anarhice, trecătoare şi fictive. Ca atare, li se opun." Din acest grup făceau parte, după părerea lui Vulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu, Paul Sterian, Sandu Tudor şi Mircea Vulcănescu însuşi.
Acestei grupări, Vulcănescu îi opunea grupurile care puneau accentul pe accepţiunea culturală a "spiritualităţii": 1. marxismul (cu accentul pus pe clasă), 2. naţionalismul integral ("care pune accentul pe neam"), 3. umanismul neoclasic ("care pune accentul pe om în genere"), 4. spiritualismul ("care pune accentul pe absolut").
Discutând despre naţionalismul integral, Vulcănescu scrie că e un grup "generat din doctrina dlor N. Iorga şi A.C. Cuza – şi dezvoltat mai departe de dnii [Corneliu Zelea] Codreanu, Goga, Manoilescu şi Şeicaru." Analizând acest grup, Vulcănescu scrie:
"În opoziţie categorică cu marxismul, în privinţa grupului social pe care înţeleg să se sprijine (naţiunea în locul clasei), cât şi în privinţa felului în care concep natura acestui grup (integralitate organică şi structurală în locul raporturilor dialectice de ordin economic), naţionaliştii integrali se aseamănă totuşi cu marxiştii în aceea că raportează, ca şi ei, spiritualitatea la valorile unui grup social determinat (naţiunea), de care însă nu se consideră legaţi numai printr-un act de adeziune voluntară, ci printr-o solidaritate structurală organică, de stare de fapt. Pentru aceştia, întâietatea aparţine politicului şi spiritualitatea de orice fel (interioară, culturală şi duhovnicească) nu are preţ decât în măsura în care reprezintă o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelor şi o sporire a valorilor naţionale. (În acest grup întâlnim dintre tineri pe: D. C. Amzăr, V. Băncilă, I. Belgea, E. Bernea, Al. Dima, A. Golopenţia. M. Polihroniade, N. Roşu etc.)"
Pe Mircea Eliade şi Emil Cioran, Vulcănescu îi aşază în categoria celor care caută o "spiritualitate nouă", "opusă intransigenţei dogmatice a ortodoxiei" ca şi marxismului. E o spiritualitate "agonică".
7. Vulcănescu înţelegea aşadar că Mişcarea Legionară era expresia unei ilegitime politizări a Ortodoxiei. Din punct de vedere duhovnicesc, scrie Vulcănescu, nu poţi decât să te opui acestei ipostazieri etnice a creştinismului, redus astfel la simplă valoare culturală, ipostaziere pe care tot el o numea, în cartea despre Nae Ionescu: "“Păcatul lui Dostoievski” – triumful Bestiei, care naşte orice confuzie de planuri, în acest punct: confuzia comunităţii sociale de aci cu comunitatea spirituală absolută: naţiunea cu biserica." Consecinţele acestei confuzii au fost, din punctul de vedere al lui Vulcănescu, grave. Rupt de mediul familial, învăţat să se considere un "om nou", adolescentul român era fanatizat în numele unor valori culturale, ascetizat terorist şi apoi asmuţit asupra societăţii patriarhale a României Mari:
"E ciudat de urmărit etica specială a acestor grupuri studenţeşti naţionaliste. Etica lor, normal, ar fi trebuit să fie aceea a studentului român obişnuit, al cărui prototip e acel 'Sile Constantinescu', băiatul sărac, scos prin carte din ale sale, de mania culturalizantă a doctorului Angelescu – adevăratul autor al climatului moral în care se va dezvolta Garda de Fier –, crescut fără şapte ani de acasă, smuls din mediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfit să-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimic şi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fără putinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice! Întemeiata pe acelaşi fond, etica lor luase însa o orientare contrară. În jurământul lor de credinţă către Mişcare, ei aflau nu numai o nădejde de a participa şi ei la viaţă, dar şi o putere lăuntrică de rezistenţă la ispitele din jur, care le dădea linişte şi temei! Dacă n-aveau ce mânca, ei nu se văitau şi nu furau, ci prefăceau lipsa lor în “post negru”, închipuindu-şi că postesc pentru idealul lor. Dacă greşeau, se supuneau la mortificări stranii. Un entuziasm special, un fel de fanatism, amestec ciudat de iubire şi de ură, cuprinsese acest tineret, ce se credea luat sub aripă de Arhangheli. Acestei mistici i se datoresc, cred, actele de eroism, câteodată cugetat, câteodată necugetat, pe care le-au făcut unii dintr-însii: plecarea lor la luptă 'pentru cruce', sau pentru judecată dumnezeiască, ori hotărârea de a se jertfi pentru ce li se părea că este idealul! Dar tot acestei mistici se datoresc şi actele de cruzime, de răzbunare intransigentă, de ciopârţire a adversarilor cu toporul, care au înfiorat societatea românească, şi care au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici ai ţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil, represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul. Prin aceşti tineri, societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv, printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, dar spăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti" (Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut).
8. Pentru Mircea Vulcănescu aşadar, Mişcarea Legionară e mai degrabă o maladie a modernităţii decât o formă legitimă de rezistenţă creştină şi naţională în faţa atomizării (neo)liberale. Mulţi dintre cei pe care Vulcănescu îi vedea angajaţi în această funestă mişcare îi erau prieteni. Dar prietenia lor nu l-a împiedicat pe Vulcănescu să vadă şi să afirme că, din punct de vedere creştin-ortodox, calea lor era una greşită. Vulcănescu a rămas prieten cu spiritualiştii culturali/agonici nu pentru că Vulcănescu a omis să spună lucrurilor pe nume în privinţa ideilor prietenilor săi, ci pentru că prietenii săi erau destul de oneşti încât să nu umble cu cioara vopsită. Poate că pe nişte străini îi despart diferenţele. Pe prieteni însa îi despart minciunile referitoare la diferenţele reale. Sau, cum ar spune Alexandru Racu, postmodernismul. Cultul contextului. Micile "adevăruri" de berărie.
9. Articolul lui Vulcănescu a fost recomandat drept lectură esenţială de dl George Enache, în revista Rost din martie 2004. E chiar numărul în care am publicat şi eu un gând despre Mircea Vulcănescu. Dacă ar fi citit revista pe care o conduc sau la care colaborează, prietenii ar fi ştiu deci şi ce cred eu despre Vulcănescu, şi ce credea Vulcănescu despre ei şi-ai lor.
Dar, vedeţi, aşa e când nu contează cuvântul, ci doar contextul. Nu contează, şi nu interesează pe nimeni, ce spui, ci dacă eşti de-al nostru. În această logică, nu publici un articol despre Mircea Vulcănescu pentru că îţi place, pentru că îţi pasă, pentru că ţi-l asumi pe Mircea Vulcănescu. Publici "la noi" un articol despre Mircea Vulcănescu fiindcă îţi place, fiindcă îţi pasă, fiindcă ne asumi pe "noi". "Vulcănescu" e doar o parolă sau un PIN. Depinde de context. Parol, monşer!

2 comentarii:

  1. http://apologeticum.wordpress.com/2011/05/20/interviu-cu-parintele-justin-tradarile-intelectualilor-duc-la-prabusirea-noastra-despre-fiara-comunista-si-cele-doua-mitropolii-din-basarabia-unirea-celor-doua-teritorii-scandalul-cantecului-sfa/

    http://deveghepatriei.wordpress.com/2011/04/20/parintele-arsenie-papacioc-despre-miscarea-legionara/

    Pana de curand apreciam pozitiile dvs. ortodoxe exprimate de fiecare data cu multa limpezime, in momentele cele mai oportune. De data asta nu sunt de acord cu parerea dvs. cum ca ML nu ar fi fost o miscare crestina. Parintele Justin Parvu sustine deplina inradacinare a ML in ortodoxie, afirmand adesea ca legionarismul este (trebuie inteles) o taina. In plus, Nae Ionescu, pe care il enumerati intru apararea pozitiilor dvs., printre cei care s-ar fi opus doctrinei legionare, a fost de fapt ideologul acesteia si un foarte apropiat al lui C.Z. Codreanu.
    Pentru ca ati apelat la autoritatea lui Mircea Vulcanescu, adaug ca Valeriu Gafencu - Sfintul Inchisorilor de asemenea a fost un inflacarat legionar, care, nici in ultima clipa nu s-a dezis de crezul sau, dupa cum sustinea si Parintele Atanasie.

    Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa marturiseste despre crestinismul legionarilor.

    PArintele Arsenie Papacioc vorbeste atat de frumos de virtutile Miscarii Legionare!

    Radu Gyr a fost legionar si mare crestin!

    Moastele izvoratoare de mir ale martirilor de la Aiud, legionari crestin-ortodocsi, va contrazic domnule Platon.

    Nu sunt sigur ca Mircea Vulcanescu, in detentie fiind, impreuna cu unii legionari, nu si-a schimbat punctul de vedere despre crestinism si Miscarea Legionara. S-ar putea s-o fi facut. Dumneavoastra cand il invocati sunteti sigur ca acesta este ultimul lui cuvant??

    RăspundețiȘtergere
  2. Iti multumesc ca imi urmaresti blogul,asta imi da imbold sa mai public :)

    In privinta acestei opinii,iti dai seama ca m-am documentat si eu ,inainte de a lua personal o atitudine.Nu pot sa te conving de contrariu,daca esti adanc convinsa de "dreptatea" legionara.Doar daca ai anumite dubii,pot sa incerc sa ti le lamuresc.

    Sofian Boghiu spunea, de exemplu ,ca legionarismul nu avea duh ortodox.

    Eu personal sunt convins de eroarea acestei miscari ,gresita inca din start.

    RăspundețiȘtergere